Archive for the ‘Articole aparute in Jurnalul National’ Category

Cum poate distruge un procuror un dosar de omor


(În memoria lui Mile Cãrpenişan, jurnalistul care n-a mai avut vreme)


text: Adriana Oprea-Popescu

foto: Karina Knapek

Jurnalul Naţional


A dispãrut într-o duminicã. Era dupã-amiazã. Apucase sã meargã la şcoalã doar o sãptãmânã, abia dacã aruncase o privire peste manualele de clasa a V-a. Se îngâna încã vacanţa cu şcoala când, în duminica aceea de septembrie blând, Ionela a dispãrut de tot, în papuci de plastic gri, cu gãurele. Împlinise, pe 9 ianuarie, 11 ani.

„Anul 2002, luna septembrie, ziua 23, orele 9:15, la sediul Postului de Poliţie Goruia. Agent principal Liţã Ion din cadrul Postului de Poliţie Goruia, judeţul Caraş-Severin. Azi, data de mai sus, am fost sesizaţi telefonic de numitul Hurdela Serghie, din localitatea Goruia, satul Gârlişte, nr. 98, judeţul Caraş-Severin, aducându-ne la cunoştinţã urmãtoarele:

«Din data de 22.09.2002, orele 15:00, fiica mea Hurdela Ionela a plecat de acasã şi nu s-a mai întors pânã în prezent. Am dat telefon şi la şcoala din Goruia, unde este elevã, şi nu este nici acolo. Rog sã mã ajutaţi sã-mi gãsesc fata». Pentru care am încheiat prezentul proces verbal.” Semneazã „organ de cercetare penalã” şi „parte vãtãmatã”.

Cu câteva zile înainte sã disparã, Ionela visase cã zboarã. Cã pluteşte pe cer, asta le povestise ea, fericitã, pãrinţilor deveniţi „parte vãtãmatã” ş-apoi, câteva luni mai târziu, „parte civilã”. În 2002, poliţia cãuta copii dispãruţi fãrã chef şi fãrã spor, dar în cazul fetiţei ce nu mai fusese plecatã niciodatã de acasã, ancheta a început din prima zi. Au fost audiaţi pãrinţii şi a fost cercetatã locuinţa acestora.

„Pe noptierã se afla un sãculeţ de culoare verde cu cãrţile şi caietele minorei Hurdela Ionela, precum şi carnetul de note al acesteia (…) Din discuţiile purtate cu pãrinţii rezultã faptul cã minora Hurdela Ionela nu a fost bãtutã sau certatã, iar la data dispariţiei era îmbrãcatã într-o bluzã de culoare albã, pantaloni kaki, rupţi, cu buzunare în faţã, iar în picioare purta papuci de casã. Minora are pãrul şaten, lung, purtat în coadã, ochii cãprui, atleticã”. (Proces verbal întocmit de Poliţia din Goruia, 23 septembrie 2002)

 

Ionela (în dreapta fotografiei, cu florile în mânã), la cununia civilã a surorii ei mai mari. Fetiţa împlinise 11 ani pe 9 ianuarie 2002.

Era o mânã de om „atletica”, „mãruntã la faţã, cu ochii cãprui”, cum o descrie astãzi mama, din amintiri. „Învãţa foarte bine, era un copil cuminte, n-avea prieten. Încã se mai juca cu pãpuşile…”. N-a mai pãstrat niciun obiect care sã-i aducã aminte de ea, vreun caiet de şcoalã, vreo pereche de pantofi. Doar în dosarul în care-s vrãfuite citaţii, rãspunsuri la petiţiile trimise autoritãţilor şi decupaje din ziare, un elastic negru de prins pãrul. În ziua în care-a dispãrut, îşi fãcuse cu el coadã. L-a gãsit tatãl, mai târziu, în fundul peşterii în care, pe 3 octombrie 2002, pe la prânz, poliţiştii i-au descoperit fata moartã.

Duminicã, 22 septembrie 2002, pe la 10:30, Ionela plecase pe vale, împreunã cu mama şi cu Vasile, fratele ei cu doi ani mai mic, sã adune mãceşe. „Pentru gem”, explicã femeia în declaraţia datã la poliţie a doua zi. Acolo îşi rupese fata pantalonii, îi agãţase în mãrãcini. Mama îşi aminteşte cã „era foarte veselã în ziua aia, mã tot pupa, şi pe obraji, şi pe mâini, glumea cu mine, mã împingea în joacã spre râu (n.r. – pârâul Gârlişte, care traverseazã satul)”. Dupã prânz, pe drumul de întoarcere spre casã, s-au întâlnit cu Mãran Iancu, un tânãr cu care pãrinţii Ionelei erau în bune relaţii, se ajutau reciproc la treburile gospodãreşti. Mãran tocmai terminase de tãiat nişte nuiele de alun pentru tavan, aşa cã au plecat împreunã spre sat. Mama spune cã, la un moment dat, ea a luat-o pe deal, ca sã vadã de animalele pe care le avea în zonã, iar Mãran şi cei doi copii şi-au continuat drumul singuri. Şi el, şi familia Hurdela locuiau la margine, chiar la intrarea în sat. Ce-au discutat pe drum, numai tânãrul mai ştie astãzi. Şi fratele mai mic, Vasile, care a doua zi, în prezenţa pãrinţilor, avea sã declare poliţiei: „cum am ştiut faptul cã numitul Mãran Iancu i-a promis de mai multã vreme sorei mele cã-i va face câteva fotografii, iar în data de 22.09.2002, din discuţiile purtate cu sora mea, am înţeles faptul cã aceasta a fost chematã de Mãran Iancu pentru a-i face poze pe terenul de fotbal, acesta având aparat foto”. „Terenul de fotbal” este un loc viran aflat pe distanţa dintre sat şi peştera unde fata a fost gãsitã moartã.

Ajunsã acasã, Ionela nici nu se schimbã de haine, pleacã direct la Mãran, de unde se întoarce cu douã casete de muzicã, luate cu împrumut. Era 15:15. Îşi pune apoi nişte haine într-o pungã de nailon şi iese glonţ din curte, spunându-le pãrinţilor cã „merge sã facã fotografii cu Iancuţu”. „M-am şi mirat”, zice acum mama, „cum se duce sã facã poze, n-avea haine bune pe ea, pantalonii erau rupţi…”

Se lãsase seara şi Ionela nu se întorsese acasã, dar ai ei nu s-au îngrijorat de-atunci, spun cã fata, în vacanţã, „mai rãmânea sã doarmã la o nepoatã, mai întârzia pe la ea, am crezut cã e acolo”. Şi doar plecase cu Iancuţu, cel care toata vara fusese în curtea lor, muncise cot la cot şi mâncase cu ei la masã şi „mai fusese cu el prin sat, pe la Nicoleta, sora lui”. A doua zi de dimineaţã, vãzând cã tot n-a apãrut, pãrinţii au intrat în panicã, iar tatãl a început sã o caute prin sat. Pe vremea aceea, Iancuţu locuia la taicã’su (n.r. – pãrinţii sunt divorţaţi), însã Hurdela Serghie aflat cã-n acea noapte „el nu dormise acasã. L-am cãutat la sorã’sa, pe o stradã mai jos, dar poarta era încuiatã. Am mers la şcoala din sat şi am sunat la cea din Goruia, sperând cã Ionela s-a dus direct acolo. N-am gãsit-o, aşa cã am dat telefon la poliţie. Apoi, am mers din nou la sora lui Iancuţu şi am dat de el acolo, însã mi-a zis cã nu ştie nimic de Ionela”.

Din declaraţiile pe care pãrinţii Ionelei le-au dat poliţiştilor a doua zi dupã dispariţie reiese cã fata lor plecase de acasã sã se întâlneascã cu Mãran Iancu. În astfel de momente grele, admitem cã pãrinţii pot fi subiectivi sau incoerenţi în declaraţii. Un alt martor, un copil de 11 ani care în acea zi se juca vizavi de casa familiei Hurdela, declarã poliţiştilor (în prezenţa pãrinţilor sãi) cã a vãzut-o ieşind pe Ionela din curte şi, întrebând-o unde pleacã, „aceasta mi-a rãspuns cã merge sã-i facã fotografii lui Iancu Mãran pe Valea Gârliştei”.
Logic, se face legãtura între dispariţia fetiţei şi cel spre care duceau toate declaraţiile, iar Mãran Iancu este audiat de poliţişti încã din data de 23 septembrie 2002. Şi atunci, şi în faza urmãririi penale, Mãran a fost inconstant în declaraţii. Mai întâi, neagã vehement comiterea faptei, apoi recunoaşte şi descrie cum a ucis-o pe fetiţã, descrie halucinant o scenã sexualã în care apare şi prezervativul care n-are nicio legãturã cu fapta, nerecunoscând incendierea cadavrului. În timpul urmãririi judecãtoreşti, neagã tot ce afirmase anterior, susţinând cã poliţiştii ar fi fãcut uz de forţã în timpul anchetei. În faţa Tribunalului însã, declarã cã regretã fapta comisã.


Greu de motivat achitarea…


Ionela Hurdela (11 ani) a dispãrut de acasã pe 22 septembrie 2002. 11 zile mai târziu, fetiţa a fost gãsitã moartã într-o peşterã din apropierea satului. Cauza morţii: asfixie mecanicã. Cadavrul fusese ars pe faţã, la nivelul coapselor şi în zona pubianã. Medicii legişti nu au stabilit dacã victima a fost sau nu agresatã sexual. În peşterã, la 2,4 m de cadavru, a fost gãsit un prezervativ cu urme biologice. Analizele ADN au stabilit, fãrã nici un dubiu, cã acest obiect nu are nicio legãturã cu cauza de faţã. Prezervativul a fost însã principalul argument care l-a scos pe Mãran Iancu din închisoare.

Audiat de poliţişti încã din 23 septembrie 2002, reţinut pe 3 octombrie 2002 şi apoi arestat, inculpat pentru comiterea infracţiunii de omor, condamnat de un tribunal la 18 ani, pus în libertate şi apoi condamnat de o Curte de Apel la 20 de ani de închisoare, Mãran Iancu a fost achitat recent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitiv şi irevocabil, în baza haosului din dosarul penal. Cel mai destoinic şi priceput apãrãtor al sãu a fost însuşi procurorul ce-a instrumentat cazul, un „profesionist” exclus ulterior din magistraturã pentru cã a fost prins în flagrant delict, judecat şi condamnat pentru o şpagã de 8 milioane de lei (vechi).

Motivarea ÎCCJ la decizia de achitare a lui Mãran Iancu nu a fost redactatã nici pânã astãzi, deşi dosarul se aflã la dactilografiere din iulie. Când ea va fi gata, dosarul va ajunge din nou la Parchetul de pe lângã Tribunalul Caraş-Severin, ca o crimã cu AN (n.r. – autor necunoscut). „E o crimã cu autor pe jumãtate cunoscut”, declarã astãzi Barac Nicolae, avocatul care a contribuit decisiv la eliberarea lui Mãran Iancu. „Poate s-o afla adevãrul. Poate o apãrea vinovatul, poate, cine ştie?, o recunoaşte chiar el, dacã e vinovat”…



„Învãţa foarte bine, era un copil cuminte, n-avea prieten. Încã se mai juca cu pãpuşile”, mama Ionelei Hurdelea

Advertisements

Ionela avea 11 ani şi 9 luni şi abia începuse clasa V-a (în fotografia fãcutã la o vârstã mai micã e alãturi de un verişor de-al ei)

De ce au fost arse unele zone ale corpului fetiţei


Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional


Ionela Hurdela (11 ani) a dispãrut din Gârlişte (Caraş Severin) pe 22 septembrie 2002, iar 11 zile mai târziu a fost gãsitã moartã într-o peşterã de lângã sat. În apropierea cadavrului a fost gãsit şi un prezervativ şi, deşi expertiza ADN a stabilit, fãrã niciun dubiu, cã el nu are nicio legãturã cu cauza de faţã, prezervativul a fost principalul argument care l-a scos pe Mãran Iancu din închisoare. Condamnat de un tribunal la 18 ani, pus în libertate şi apoi condamnat de o Curte de Apel la 20 de ani de închisoare, Mãran Iancu a fost achitat recent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitiv şi irevocabil.

Pe parcursul urmãririi judecãtoreşti şi mai ales dupã eliberarea sa din închisoarea „Popa Şapcã”, Mãran a susţinut cã declaraţiile de mãrturisire a faptei i-au fost smulse de poliţişti prin presiuni fizice şi psihice. „Unde te loveau?”, l-am întrebat pe Mãran, cu o lunã-n urmã. „La ficat mi-au dat”, zice el. „Pãi, nu stãteai la masã, sã scrii?”. Tãcere. „Cum te puteau lovi într-o zonã care, teoretic, se afla sub tãblia mesei?”. „Nu eram la masã, eram pe un scaun, în mijlocul camerei”. „Pãi, nu te bãteau ca sã scrii ce voiau ei ?!”. Nu-mi rãspunde, e descumpãnit cã nu-l cred pe cuvânt.

În sentinţa de achitare, se precizeazã cã „apãrãtorul inculpatului, Barac Nicolae, învedereazã instanţei cã inculpatul a fost bãtut de şeful de post al Poliţiei comunei Goruia, pentru a declara cã victima a fost violatã şi omorâtã de el”. Cei din Goruia s-au ocupat însã de dosar şi, implicit, de Mãran Iancu, pânã pe 3 octombrie 2002 când, o datã cu gãsirea cadavrului, dispariţia s-a trasformat într-un caz penal şi a fost preluat, automat, de judiciariştii de la IJP Caraş Severin. În aceste 11 zile, timp în care, dând dovadã de spirit civic şi de compasiune faţã de pãrinţii fetiţei, a participat şi la cãutãri, pe dealuri, Mãran nu declarase poliţiei, sub „presiune fizicã şi psihicã”, decât poveşti nemuritoare…

„Subsemnatul Mãran Iancu, (…) declar urmãtoarele:

În ziua de 22-09-2002, am plecat dupã nuiele în zona Valea Gârliştei. În jurul orei 15:00, au apãrut de la cules de mãceşe (…) şi s-au oprit lângã mine, intrând în vorbã şi datoritã faptului cã eram şi eu gata şi terminasem de tãiat nuielele, ne-am hotãrât sã plecãm împreunã acasã.

Declar faptul cã pe drum nu am discutat absolut nimic. Înainte de a ajunge acasã, Ionela m-a rugat sã-i împrumut un numãr de douã casete cu muzicã uşoarã, lucru pe care l-am şi acceptat. Dupã ce a ajuns acasã la un interval scurt de timp am mers împreunã cu aceasta la mine acasã şi i-am dat cele douã casete pe care i le promisesem, nevând alte discuţii cu aceasta.

Dupã ce numita Hurdela Ionela a plecat de la mine cu acele douã casete, am desfãşurat unele activitãţi în gospodãrie, iar dupã aproximativ 30 – 40 de minute m-am dus la tatãl fetei pentru a-i înapoia douã chei de bicicletã pe care le împrumutasem de la acesta. Ajungând la acesta acasã, vãzându-mã numita Bendic Sorina (n.r. – Benedic Sorina, mama Ionelei) m-a întrebat dacã am ajuns aşa repede de pe vale şi unde este Ionela, spunându-mi faptul cã aceasta a zis cã merge împreunã cu mine sã îmi facã poze. Eu am rãmas surprins când am auzit una ca asta, spunându-le faptul cã eu nu am fost nicãieri cu Ionela şi cã vin de acasã. Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez, cu menţiunea cã cele declarate de mine corespund cu adevãrul”. (Gârlişte, 23 septembrie 2002)

„În continuarea declaraţiei, arãt faptul cã eu nu am mai vãzut-o pe minora Hurdela Ionela din data de 22-09-2002, de la orele 15:00 – 15:30, nu m-am înţeles cu aceasta sã merg sã-mi facã fotografii pe Cheile Gârliştei, eu nefiind cu aceasta sã-mi facã poze niciunde. Începând cu orele 15:30, eu n-am plecat de acasã nicãieri”. (23 septembrie 2002)

Apare însã o martorã, rudã şi vecinã cu el, care-i contrazice declaraţia: „în jurul orelor 19:00 – 19:30, Mãran Iancu s-a întors în sat, având în braţe nuiele de alun necesare în construcţii, iar la intrarea în sat s-a întâlnit cu N. Tinca, care era în grãdinã şi l-a întrebat unde a fost, iar acesta i-a rãspuns cã a fost sã caute o vacã care nu mai venise acasã de 4 zile”. Mãran revine din nou asupra declaraţiei:

„Declar faptul cã în data de 22-09-2002, în jurul orelor 17:00 – 17:30, am mers la locul numit «Poeni» sã vãd de vacã, am cãutat vaca şi pe la ora 18:30 – 19:00 am plecat spre casã, trecând pe lângã casa lui N. Tinca, care m-a întrebat unde am fost, eu spunându-i cã dupã vacã, dupã care ne-am continuat drumul pânã acasã. Atât declar şi semnez”. (24 septembrie 2002)

Pe 1 octombrie 2002, la nouã zile de la dispariţia fetiţei, un alt martor, T. Ioan (35 de ani), declarã cã, fiind la moara de apã de la marginea satului, în ziua de 22.09.2002, în jurul orelor 15:00, a vãzut-o pe Hurdela Ionela deplasându-se pe Cheile Gârliştei şi, la circa 100 de metri pe malul celãlalt al râului (n.r. – pârâul Gârlişte, care se poate traversa cu piciorul), pe Mãran Iancu, iar „amândoi se îndreptau spre vale şi purtau discuţii, însã eu nu am auzit ce vorbeau”. Dupã dispariţia fetiţei, martorul l-a întrebat pe Mãran ce cãuta pe drum cu fata, însã „el s-a eschivat, spunând cã i-a dat doar casete şi cã nu a plecat niciunde cu minora, combãtându-l când acesta i-a spus cã l-a vãzut personal”.

Cãutãrile poliţiştilor sunt concentrate, din acest moment, pe zona Valea Gârliştei, iar douã zile mai târziu e gãsit cadavrul fetiţei. Într-o zonã în care, pe 27 septembrie 2002, poliţiştii deja o cãutaserã pe Ionela… Secondaţi de însuşi Mãran Iancu. Pe 27 septembrie 2002, el, tatãl sãu, un alt sãtean, C. Bebe, şi un agent de poliţie de la Postul din Goruia, Dan Popescu, au mers pe Cheile Gârliştei şi „ajunşi la peşterã, am cercetat cu atenţie interiorul acesteia, pãtrunzând în interior (sic!) pânã când calea de acces ne-a fost blocatã. Alte aspecte nu au fost constatate”, noteazã poliţistul în procesul-verbal.

 


Pe 3 octombrie 2002, cadavrul fetiţei a fost gãsit în interiorul peşterii numitã „La Gãuri”. De „o patrulã formatã din poliţişti din cadrul IJP Caraş Severin şi ai Inspectoratului Poliţiei de Frontierã Caraş Severin”, se precizeazã în buletinul de presã al Ministerului de Interne şi-n notele poliţiei. „Profesorul a fost cel care a gãsit-o”, susţine şi astãzi tatãl fetiţei. „A gãsit un şlap gri cu gãurele de-al ei, care era deasupra peşterii, a vãzut apoi intrarea astupatã cu pietre şi a chemat poliţia”. „Profesorul”, Petre N., e un localnic, de profesie suplinitor, care, fiind pasionat de speologie, venea adesea în zonã, singur sau cu copiii de la şcoalã. Acum, e plecat la muncã în Italia. Şi-n afarã de asasin şi de poliţiştii prezenţi în acea zi la faţa locului, el e singurul care mai ştie cum arãta peştera atunci când a fost gãsit cadavrul. Din povestirile „profesorului” a aflat şi Hurdela Serghie. „Peştera e micã, e o grotã de fapt, eu habar n-aveam de ea… Are un intrând îngust, vreo trei metri îi mergi doar pe burtã, apoi se lãrgeşte şi se înalţã. Cel care mi-a dus fata acolo a pus piatrã peste piatrã şi-a astupat şi intrarea în peşterã, şi intrândul”.

„Orificiul de pãtrundere în peşterã este practicat în stâncã, este de formã dreptunghiularã, având dimensiunile 1,10 m x 0,45 m (dimensiunea cea mai mare fiind pe orizontalã). La 3 m spre interior, de la orificiul de pãtrundere în peşterã se aflã aşezate sub formã de stivã mai multe bucãţi de pietrã, de diferite mãrimi. De la orificiul de pãtrundere în peşterã şi pânã în locul unde se aflã cadavrul este o distanţã de circa 50 m, iar primii 8-10 m pot fi parcuşi doar târâş, de cãtre o singurã persoanã în acelaşi timp. În interiorul peşterii, era cadavrul desfigurat al fetiţei. „(…) aşezat pe spate, în poziţia întins, având capul orientat spre ieşirea din peşterã, cu piciorul stâng întins, piciorul drept uşor flexat din genunchi, braţul drept întins pe sol, în unghi de 45 de grade faţã de corp, şi braţul stâng îndoit peste torace şi mãna dreaptã. Cadavrul este îmbrãcat cu pantaloni din material tercot, de culoare crem, parţial carbonizaţi în partea de sus, pãnã la nivelul şoldului; pulovãr negru cu mâneci, cu glugã; bluzã de corp, cu mãnecã lungã, de culoare vernil, pe gât, cu guler înalt; chilot de culoare albã carbonizat în proporţie de 80%; cu capul descoperit; fãrã încãlţãminte”.

Cu torţa care a fost gãsitã chiar lângã cadavru (un bãţ de lemn de 0,70 m lungime şi 20 mm diametru, având la un capãt o cârpã arsã), cel care a ascuns acolo fetiţa i-a dat foc la nivelul coapselor, în zona pubianã şi la nivelul feţei (gura şi ambii obraji). În regiunea pubianã, între membrele inferioare, a fost gãsit un fragment din material plastic, de culoare vernil (mama declarase cã fata plecase de acasã cu o pungã în care, crede ea, îşi pusese haine de schimb pentru fotografiat), şi un alt fragment, din material textil, carbonizat. De ce a fost cadavrul ars exact în acele zone? Autopsia ulterioarã, efectuatã în condiţii improprii, dupã un scenariu demn de filmele de groazã, n-a stabilit dacã fetiţa a fost sau nu agresatã sexual…


Alţi suspecţi


Mãran Iancu n-a fost singura pistã pe care a mers poliţia. Mai ales dupã ce fetiţa dispãrutã a fost gãsitã moartã. S-au verificat inclusiv scenariile pe care Iancuţu le servea poliţiştilor, conform cãrora fata ar fi fost îndrãgostitã de un adolescent care locuia peste deal şi-i declarase lui, în ziua dispariţiei, cã voia sã ajungã la el. Au fost interogaţi adolescentul, prietenii şi toatã familia lui. De pe listã a picat apoi un alt individ, P.M., din Vodnic, despre care se bãnuia cã a dus fetiţa în Croaţia, pentru prostituţie. Existând informaţii cã Ionela ar fi fost vãzutã într-o discotecã din zona Ciudanoviţei, au fost audiate mai multe persoane care frecventau acel local, însã toate au infirmat aceastã pistã. Singura ipotezã de lucru plauzibilã, susţinutã prin declaraţii de martori, a rãmas aceea cã Mãran Iancu a fost ultimul care a vãzut fata în viaţã.


„Ajunşi la peşterã, am cercetat cu atenţie interiorul acesteia, pãtrunzând în interior pânã când calea de acces ne-a fost blocatã. Alte aspecte nu au fost constatate”,

Proces verbal de cãutare,

27.09.2002


„Masa de autopsie” nu putea fi reglatã din butoane, aşa cã, pentru secţionarea craniului, legiştii au înãlţat capul fetiţei pe douã pietroaie puse pe ladã.

Toatã ancheta s-a învârtit în jurul unui prezervativ


Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional

 

Ionela Hurdela (11 ani) era din Gârlişte (Caraş Severin) şi a dispãrut de acasã pe 22 septembrie 2002. 11 zile mai târziu, fetiţa a fost gãsitã moartã într-o peşterã din apropierea satului. Cauza morţii: asfixie mecanicã. Cadavrul fusese ars pe faţã, la nivelul coapselor şi în zona pubianã. Medicii legişti nu au stabilit dacã victima a fost sau nu agresatã sexual. În peşterã, la 2,4 m de cadavru, a fost gãsit un prezervativ cu urme biologice. Analizele ADN au stabilit, fãrã nici un dubiu, cã acest obiect nu are nicio legãturã cu cauza de faţã. Prezervativul a fost însã principalul argument care l-a scos pe Mãran Iancu din închisoare. Condamnat de un tribunal la 18 ani, pus în libertate şi apoi condamnat de o Curte de Apel la 20 de ani de închisoare, Mãran Iancu a fost achitat recent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitiv şi irevocabil.

Poliţiştii care în ziua de 3 octombrie 2002 au efectuat CFL-ul (cercetarea la faţa locului) în peştera unde fusese gãsitã fetiţa, au ridicat de la faţa locului, conform procedurilor, un prezervativ şi ambalajul acestuia, fãrã sã ştie dacã obiectele au sau nu legãturã cu fapta. Urma ca mãria sa, procurorul, care este suveran peste dosar, sã stabileascã acest lucru. Pentru mãria sa, procurorul Vasile Viorel, la acea vreme şef Secţie Urmãrire Penalã din cadrul Parchetului de pe lângã Tribunalul Caraş Severin, prezervativul din peşterã a fost manã cereascã. Deşi în 2002 se fãceau expertize ADN în România (la IML Craiova se fãceau din 2000, la INML au început din 2004), procurorul n-a fost deloc curios sã afle dacã pe prezervativ se afla ADN-ul fetiţei. În cazul unui viol având ca victimã un copil de 11 ani (situaţie în care numai un criminal cu grave tulburãri mintale s-ar putea gândi sã se protejeze de boli venerice sau sã-şi protejeze victima de o eventualã sarcinã nedoritã), este evidentã producerea unor leziuni interne grave şi, în consecinţã, prezenţa sângelui pe acel prezervativ. Povestea din declaraţiile lui Mãran Iancu a fost atât de abil ţesutã, încât ea justificã şi absenţa sângelui şi, parţial, a oricãrei alte urme biologice a victimei de pe acel prezervativ. Aici, Mãran are dreptate, nu aşa s-au petrecut în realitate lucrurile. Nu aşa:

„Inculpatul a relatat cã, în data de 22.09.2002, s-a întâlnit cu minora Hurdela Ionela pe Valea Mare (Valea Gârliştei) de la marginea satului Gârlişte, iar aceasta i-ar fi spus cã s-a certat cu pãrinţii şi doreşte sã plece la Anina. Cei doi au mers împreunã pânã la peştera sus-menţionatã, unde (conform susţinerilor inculpatului), minora i-ar fi propus sã întreţinã relaţii sexuale. În continuare, inculpatul declarã cã a refuzat, dar a acceptat (folosind un prezervativ), ca minora sã îi excite manual sexul, toatã acţiunea petrecându-se în interiorul peşterii. (De precizat cã la faţa locului a fost gãsit un prezervativ, iar expertiza efectuatã în cauzã a concluzionat cã în interiorul acestuia s-au evidenţiat urme biologice, rare capete de spermatozoizi şi rare celule epiteliale). Dupã cele întâmplate, cei doi au ieşit din peşterã şi au rãmas la discuţii pe marginea acesteia, moment în care s-ar fi luat la ceartã, inculpatul Mãran Iancu nu a dorit sã dezvãluie motivul conflictului, afirmând doar cã minora l-ar fi «insultat». Supãrat cã aceasta îl insultã fãrã motiv, inculpatul a recunoscut cã a ucis-o obturându-i cãile respiratorii cu palma, dupã care a cãrat cadavrul înapoi în peşterã. (…) De asemenea, inculpatul Mãran Iancu nu recunoaşte activitatea de incendiere a cadavrului, lãsând sã se înţeleagã cã acesta ar fi ars accidental de la torţa ce-o avea cu el şi (n.r. – pe) care o folosea la iluminarea peşterii”. (Rechizitoriul din 30 ianuarie 2003)

Prezervativul în jurul cãruia s-a învârtit toatã ancheta, cel care l-a şi scos pe Mãran din închisoare, a fost gãsit la o distanţã de 2,4 m de cadavru. La 2.20 m a fost gãsit ambalajul rupt al prezervativului, de pe care nu s-au putut recolta amprente, „datoritã umiditãţii din peşterã”, susţin surse din cadrul IPJ Caraş Severin. Lângã cadavru a fost gãsit un nasture alb cu patru gãuri, având ştanţate pe el 8 litere chirilice (identic cu cel rãmas la pantalonii fetiţei, care e ars). La 3,5 m de cadavru erau nişte resturi de pâine. Cã în dosar existã o sumedenie de probe puse acolo ca sã fie, fãrã sã aibã vreo legãturã cu omorul în cauzã, avea sã constate, culmea ironiei, însãşi instanţa care a dispus punerea în libertate a lui Mãran…

„Referitor la mijloacele materiale de materiale de probã gãsite cu ocazia cercetãrii la faţa locului, observãm cã printre acestea se enumerã şi nişte resturi de pâine, însã din nici o altã probã administratã în cauzã (ca de altfel şi în cazul ambalajului de prezervativ şi a prezervativului) nu rezultã vreo legãturã cu cauza (nici mãcar din raportul medico-legal a cadavrului victimei nu s-a stabilit cã în conţinutul stomacal al acesteia ar fi existat resturi alimentare care sã confirme existenţa consumului de pâine)”. (Sentinţa penalã nr.12/27 ianuarie 2005)

De altfel, raportul medico legal nr.227/2002 al Serviciului Judeţean de Medicinã Legalã Caraş Severin (avizat de Comisia de Avizare din cadrul IML Timişoara) n-a stabilit mare lucru. Decât cã „moartea victimei Hurdela Ionela a fost violentã şi s-a datorat asfixiei mecanice prin obturarea cãilor respiratorii superioare. De asemenea, s-a concluzionat cã arsurile constatate cu ocazia autopsiei sunt post-mortale şi pot fi consecinţa arsurii cu flacãra (eventual o tentativã de incendiere a cadavrului)”.

 

 

Una din pozele fãcute de «Iancuţu fotografu» familiei Ionelei (aici, fetiţa este prima din stânga).

A fost sau nu violatã fetiţa? În Raportul Medico-Legal sunt notate urmãtoarele observaţii: „organele genitale interne infantile, corespunzãtoare vârstei; organele genitale externe carbonizate, perineu, vulvã, motiv pentru care starea de virginate nu poate fi controlatã” (n.r. – deci, nu „stabilitã”, ci „controlatã”!). În Buletinul de analizã histopatologic nr. 390/2002 al IML Timişoara se precizeazã: „vagin – pe fragmentele examinate se observa stazã cu conglutinarea hematiilor în vase” (n.r. – stazã înseamnã „sânge adunat într-un loc”, iar „conglutinarea hematiilor” e un efect al expunerii la o cãldurã excesivã).

Puteau fi constate eventualele leziuni ale organelor genitale, care ar fi probat violul? Nimeni nu s-a chinuit sã rãspundã la aceastã întrebare… „Se constatã cã (n.r. – INML) nu s-a rãspuns la una din obiecţiuni (cuprinse în încheierea de şedinţã din data de 14.09.2004) prin care s-a solicitat sã se precizeze dacã în stadiul în care a fost gãsitã victima, respectiv cu arsuri de gradul II şi III, s-ar fi putut stabili dacã aceasta a fost sau nu violatã (prin analiza organelor genitale interne)”. Procurorul de şedinţã, Iancu laura, nu a considerat necesarã stabilirea existenţei unei agresiuni sexuale şi „precizeazã cã nu se mai impune completarea raportului de expertizã, nemaiinsistând la suplimentarea acestuia”(Sentinţa Penalã nr.12/27 ianuarie 2005).

Deşi nu se lega de nicio altã probã din dosar – decât de declaraţia aiuristicã a lui Mãran, cu „excitarea manualã” – prezervativul şi expertiza lui geneticã (ce a stabilit cã ADN-ul din exterior nu aparţinea victimei, iar cel din interior nu era al lui Mãran) au contat în decizia instanţei, tocmai datoritã incertitudinii ce planeazã asupra violului. Judecãtoarea care l-a pus în libertate pe Mãran şi-a motivat decizia invocând, printre altele, şi lipsa unui mobil al crimei. Poate cã legiştii ar fi putut clarifica acest aspect încã din ziua în care a fost gãsit cadavrul, dacã autopsia n-ar fi fost fãcutã la gura peşterii…

„Când am auzit cã mi-au gãsit fata, m-am dus”, povesteşte Hurdela Serghie. „Ş-am vãzut acolo, chiar lângã ieşirea din peşterã, cum au întors cu fundu’n sus douã lãzi de bere, au pus o scândurã pe ele, şi ea pe fata mea, ca sã-i facã autopsie. Mi-a zis un poliţist sã nu mã uit, sã mã dau mai la o parte, cã o taie şi nu e bine sã vãd. Dar am rãmas acolo, pânã au terminat. Lângã fata mea fãcuserã un foc, sã se încãlzeascã, cã se lãsase frigul. Dupã ce-au terminat, au cusut-o şi mi-au dat-o, s-o duc acasã”. „Acolo, pe deal, v-au dat-o?”. „Acolo p-e deal. Am luat-o în braţe, încã mai curgea din ea sânge sau ce era, şi-am coborât pânã la cãruţã. Am pus-o înãuntru ş-am dus-o acasã, la maicã’sa. Apoi, ne-am îngropat fata”.

Se zice cã nimic nu e întâmplãtor pe lumea asta. Ionela a fost îngropatã în cimitirul din Gârlişte, chiar lângã fratele lui Mãran. Când vine-n sat, el merge la cimitir şi stã, fãrã sã vrea, fãrã sã aibã încotro, lângã crucea fetiţei pentru uciderea cãreia douã instanţe l-au gãsit vinovat şi l-au condamnat la 18, respectiv 20 de ani de puşcãrie.


„Au întors cu fundu’n sus douã lãzi, au pus o scândurã pe ele, şi ea pe fata mea, ca sã-i facã autopsie. Mi-a zis un poliţist sã mã dau mai la o parte, cã o taie şi nu e bine sã vãd. Dupã ce-au terminat, au cusut-o şi mi-au dat-o, s-o duc acasã”,

Hurdela Serghie


Despre «Iancuţu fotografu», amândoi pãrinţii spun cã „era un bãiat cuminte. Nu bea, nu fuma, nu fãcea scandaluri”.


„Cred cã prezervativul nici n-a fost acolo, l-au pus ei acolo”


text: Adriana Oprea-Popescu

Foto: Karina Knapek

Jurnalul Naţional


Ionela Hurdela (11 ani) a dispãrut din Gârlişte (Caraş Severin) pe 22 septembrie 2002, iar 11 zile mai târziu a fost gãsitã moartã într-o peşterã de lângã sat. Cadavrul fusese ars pe faţã, la nivelul coapselor şi în zona pubianã. Medicii legişti nu au stabilit dacã fetiţa a fost sau nu violatã. În peşterã a fost gãsit şi un prezervativ, iar expertiza ADN a stabilit, fãrã niciun dubiu, cã el nu are nicio legãturã cu cauza de faţã. Prezervativul a fost însã principalul argument care l-a scos pe Mãran Iancu din închisoare. Condamnat de un tribunal la 18 ani, pus în libertate şi apoi condamnat de o Curte de Apel la 20 de ani de închisoare, Mãran Iancu a fost achitat recent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitiv şi irevocabil.

La 33 de ani, câţi a împlinit pe 13 septembrie, are toatã viaţa înainte. Îşi face planuri, vrea sã se însoare, vrea sã plece în Anglia, unde are o sorã stabilitã, vrea sã dea statul în judecatã pentru daune. Nu e foarte decis însã, în nici unul dintre proiectele sale… Acum munceşte cu ziua prin Anina, în construcţii, şi doarme la Oraviţa, pe la prieteni. Are un scuter roşu, vreo 3-4 numere de mobil şi o prietenã despre care tatãl lui, Mãran Iancu (n.r. – îi cheamã la fel, de aceea fiului i se spune Iancuţu), zice cã are „15-16 ani. E minorã, poate o încurcã şi face puşcãrie! Numai cu d’astea a umblat, o singurã datã a avut o prietenã cam de-o seamã cu el, 17-18 ani, ea era în ultimul an de liceu, el terminase armata. A adus-o ş-acasã, mã gândeam cã se însoarã cu ea. Dar, dintr-odatã, au rupt-o!”. Tatãl lu’ Iancuţu dã din cap şi-şi stinge supãrarea cu ţuica din paharul care e-n faţa lui. Înghite şi continuã. „Eu i-am zis: «ia-ţi, mã, una de seama ta, poa’ sã aibã şi copil, mai faci şi tu 2-3 şi te aşezi la casa ta!». Degeaba… Bãiatul ãsta a fost corupt de ele”, susţine bãrbatul şi aratã cu capul, fãrã sã priveascã, în direcţia surorilor nevãzute şi-a mamei lui Iancuţu, care sprijinã zidul casei, asistând la discuţie. Pãrinţii lui Iancuţu au divorţat cu 24 de ani în urmã, dar se mai întâlnesc pe uliţele satului sau în curţile fetelor lor. Acum, sunt amândoi la sora lui Iancuţu unde Hurdela Serghie a bãtut în poartã, în prima zi dupã dispariţie, ca sã întrebe de fata lui. „Am vrut sã-l dau la o meserie, la Telecomunicaţii”, continuã tatãl. „Mã’sa l-a bãgat rob, sã munceascã pentru alţii. La cai, la sapã…”. „Ar fi fost bun în Telecomunicaţii?”. „Nu-i place munca migãloasã, n-are rãbdare!”, recunoaşte bãrbatul.

Iancuţu are 8+3 clase şi nici o ocupaţie de bazã. A fost un copil necãjit, avea doar 7 ani când mama l-a pãrãsit, pe el şi pe surorile lui, şi a plecat de acasã dupã un alt bãrbat. Tatãl spune cã Iancuţu n-ar fi fost aşa de afectat, nu întreba de mamã, dar „într-o iarnã”, îşi aminteşte bãrbatul, oftând, „l-am gãsit în pantaloni scurţi şi-n cizme de gumã, se ducea la şcoalã şi se îmbrãcase şi el cu ce gãsise…” De faţã, mama neagã cã şi-ar fi abandonat copii, dar zice cã le plãtea pensie alimentarã. „O prãjiturã nu le-ai luat! Ai fost o «profitabilã» toatã viaţa!”, îi aruncã bãrbatul, între douã guri de ţuicã. „Aşa, şi? Şi? Bine c-ai fost tu mai breaz!”, argumenteazã femeia. Are degetele de la mâini pline cu inelele de aur pe care i le-a cumpãrat Iancuţu. Când el a împlinit 18 ani, ea s-a întors în viaţa lui şi, cumva, a reuşit sã se apropie de bãiat mai mult decât tatãl care, în copilãrie, i-a ţinut şi loc de mamã. Femeii îi cumpãrã cadouri, o ajutã cu bani, vorbeşte cu ea la telefon, o viziteazã adesea şi ţine cont de sfaturile ei. Pe la tatã nu mai trece deloc. La el locuia în septembrie 2002, când a fost cu dispariţia Ionelei. Tatãl îşi aminteşte cã pe 23 septembrie era cu el la muncã, „când au venit poliţiştii şi l-au luat pe sus”. Apoi, doar ei ştiu din ce motive, Iancuţu s-a mutat la mama lui. Şi pe 3 octombrie, dupã ce-au gãsit fata moartã, de-acolo l-au sãltat şi l-au dus în arestul poliţiei.

„Credeţi cã ar fi putut sã-i facã el ceva fetiţei?”. Tatãl mã priveşte lung. Cum naiba pot sã-i arunc întrebarea asta aşa, în faţã? „Eu am fost la el în arest, sã ştiţi. Şi l-am întrebat direct: «eşti vinovat? Spune, ai fãcut asta?». Mi-a zis «n-am fãcut nimic»”. „Când v-a rãspuns, s-au uitat în ochii dumneavoastrã?”. „N-a fost nevoie. L-am privit eu. Un pãrinte simte, întotdeauna”.

Când vine vorba despre acţionarea statului în justiţie, pentru obţinerea unor despãgubiri în bani, pãrerile pãrinţilor sunt împãrţite. Tatãl este împotrivã, zice cã „ajunge cu atâtea procese, n-are rost”, în vreme ce mama susţine cã „trebuie! E dreptul lui”. Ş-apoi încep sã se tachineze şi sã depene amintiri comune, de parcã nu s-ar fi ciondãnit deloc mai devreme şi preţ de douã decenii, de când au divorţat, despre o fatã de-a ei, de 19 ani, moartã de curând într-un accident de maşinã, despre un bãieţel de-al lor, nãscut înaintea lu’ Iancuţu, mort în pruncie, înecat cu lapte, la sân.

Cu Mãran Iancu, fiul, am stat de vorbã pe marginea şoselei, la ieşirea din Anina. A acceptat sã ne vedem, chiar el a sunat pe numãrul pe care i-l lãsasem mamei, apoi s-a rãzgândit, dar în cele din urmã ne-am întâlnit. A venit cãlare pe scuterul roşu, îmbrãcat într-o cãmaşã neagrã, cu imprimeuri albe, pantaloni negri, cãlcaţi la dungã, şi pantofi cu bot ascuţit. E plãpând, are în jur de 1,60 m, pãrul blond, puţin lunguţ, cu breton într-o parte. Şi-o privire de-un albastru deschis, nefiresc, ca de Husky.

La început, e prudent în rãspunsurile pe care le fragmenteazã cu „deci”-uri multe, apoi se relaxeazã şi devine fluent. Ştiam, din dosar, cã expertiza psihiatricã a stabilit cã intelectul lui este mediu spre slab, dar şi cã, de la unul dintre avocaţii sãi, a fãcut armata la antiaerianã… Despre fata cu care umblã, Iancuţu îmi spune cã are 17 ani şi cã sunt împreunã de 5-6 luni. Despre copilãria lui adaugã cã la 12 ani a fugit la maicã’sa, şi de acolo în casa goalã a bunicilor, unde a trãit singur. Spune cã mama lui a plecat de acasã pentru cã era bãtutã cu funia udã de taicã’su. Care pe el, mai mult îl încurcã decât îl ajutã. Şi acum, şi atunci când a fost arestat. „Pe tine te-a bãtut vreodatã?”. „Nu, niciodatã. Poate de 2-3 ori, când mai plecam de acasã, sã umblu cu bãieţii. Tata voia sã mã ţinã numa’n casã!”.

„E adevãrat cã aveai un aparat de fotografiat şi cã d’aia oamenii îţi spuneau Iancuţu fotografu’?”. „Da, mi-l cumpãrasem din banii mei, era unul nemţesc, cu care fãceam poze rar, la distracţii, când avea lumea nevoie. Filmele le developam la Reşiţa”.

„Cum arãta Ionela?”. Deci. „Cum sã arate? Avea pãrul pânã la funduleţ”, zice el şi aratã cu mâna înspre al lui. „Era dezvoltatã pentru vârsta ei?”. „Atâta”, rãspunde el ş-aratã spre umãr, indicând înãlţimea fetei. „Nu, voiam sã te întreb dacã era dezvoltatã ca fatã… Avea sâni?”. „Nu. Era un copil”, rãspunde Iancuţu, fãrã sã ezite.

Ca sã justifice prezenţa prezervativului în peşterã ş-apoi în declaraţia lui Mãran, poliţiştii precizeazã într-una din note: „Deşi se cunoştea cã minora îşi începuse viaţa sexualã, cã mama minorei este alcoolicã, cã nu au mijloace de existenţã, cã ambii pãrinţi muncesc cu ziua la diferiţi cetãţeni ai satului, am acordat toatã atenţia acestui caz, cunoscând impactul în rândul populaţiei”. Chiar aşa sã fi fost, fãcea sex fetiţa de 11 ani şi 8 luni despre care pãrinţii ei spun cã încã se mai juca cu pãpuşile? Îl întreb pe Iancuţu. „Umbla Ionela cu bãieţi?”. „Nu cred”, rãspunde el. „Poate cã vorbea cu ei, prostii d’astea, copilãrii… Da’ nu altceva!”, mã asigurã el. „Ce fel de fire avea?”. „Era mai drãcoasã”, zice şi zâmbeşte. „Când o bãtea mã’sa, se duce şi dormea la varã’mea”. „Şi-n ziua aia, ce s-a întâmplat cu ea?”. „Ea vorbise cu un vãr şi o verişoarã de-a mea, sã meargã la Brãdet, la doi fraţi gemeni, cã ei îi plãcea de unul dintre ei. Şi-n ziua când m-am întâlnit cu ea, mi-a zis cã spre Brãdet merge, verişorii mei o luaserã înainte” (n.r. – varianta a fost verificatã şi s-a infirmat). „Tu ştiai peştera aceea, în care a fost gãsitã ea?”. „Sunt 20 de peşterã în zonã, pe toate le ştiu!”. „Şi aia cum e?”. „Aia e cea mai micã. Se intrã puţin pe burtã, apoi tavanul se înclinã şi pe urmã se ridicã, cum e dealul deasupra. Şi urmeazã o camerã mai mare”. „Ce cãuta prezervativul acolo?”. „M-au pus sã recunosc cã e al meu”. „Ştiu cã nu al tãu. Ce cãuta acolo?”. „Cred cã nici n-a fost acolo, l-au luat ei (n.r. – poliţiştii) şi l-au pus acolo”.

Îmi zice cã s-a uitat pe dosar şi-l întreb despre pozele fãcute cadavrului. Iancuţu îşi aminteşte cã-s multe de la autopsie şi doar câteva din peşterã. „Pe care obraz era arsã?” (n.r. – pe ambii). „N-am vãzut, erau poze fãcute de la depãrtare”(n.r. – multe, însã, erau doar cu chipul fetei).

Despre puşcãrie îmi spune cã „a fost OK. Numai cã n-aveam libertate. M-am întâlnit acolo cu prieteni, foşti colegi de şcoalã, doi dintre ei erau închişi pentru cã furaserã o vacã”. 2 ani şi 4 luni a stat închis, mai întâi pe arest, apoi la „Popa Şapcã”. „Nu te-ai gândit, stând în puşcãrie, cine ar putea fi vinovatul?”. „Nu”. „Nu te-ai gândit «mãi, eu stau aici, ş-ãla e liber, bea, mãnâncã, se distreazã… mama lui, cine-o fi»?”. „Nu, mã gândeam doar cã n-o sã mai stau mult închis acolo ş-o sã fiu liber”.

Îi spun c-am aflat cã fratele lui e îngropat, în Gârlişte, lângã Ionela. Şi-l întreb dacã mai merge la cimitir. „Merg, când mã duc în sat”. „Şi, dacã tot e lângã fratele tãu, nu-i aprinzi şi ei o lumânare?”. „Nu”. „De ce?”. „Pãi, sã mã vadã cineva p’acolo şi sã interpreteze?”.


Mãrturisirea faptei, negru pe alb


„Apoi, plecând spre casã, ea a început sã zbiere, lãsând-o singurã şi eu apoi punându-i mâna la gurã ca sã nu mai zbiere s-a astupat şi, la un moment dat, am vãzut cã nu mai rãsuflã, apoi am lãsat-o acolo şi am plecat acasã. Arãt cã eu nu am vrut ca sã o omor, ci doar am vrut ca sã o fac sã nu mai ţipe”. (fragment dintr-o declaraţie în care, în timpul urmãrii penale, Mãran Iancu descrie cum a comis omorul)


„Dosarul avea probe puţine. Dacã n-au cãutat? Dacã n-au strâns probe?”,

Mãran Iancu,

condamnatul achitat


„Punându-i mâna la gurã ca sã nu mai zbiere s-a astupat şi am vãzut cã nu mai rãsuflã, apoi am lãsat-o acolo şi am plecat acasã. Arãt cã eu nu am vrut ca sã o omor, ci doar am vrut ca sã o fac sã nu mai ţipe”,

declaraţia lui Mãran Iancu,

2002

Una dintre pozele fãcute chiar de «Iancuţu fotografu», cu puţin înainte ca Ionela (aici, prima din dreapta) sã fie ucisã.

Probatoriu subţire, ameţit între instanţele judecãtoreşti


text: Adriana Oprea-Popescu

Foto: Karina Knapek

Jurnalul Naţional


Ionela Hurdela (11 ani) a dispãrut din Gârlişte (Caraş Severin) pe 22 septembrie 2002, iar 11 zile mai târziu a fost gãsitã moartã într-o peşterã de lângã sat. Cadavrul fusese ars pe faţã, la nivelul coapselor şi în zona pubianã. Medicii legişti nu au stabilit dacã fetiţa a fost sau nu violatã. În peşterã a fost gãsit şi un prezervativ, iar expertiza ADN a stabilit, fãrã niciun dubiu, cã el nu are nicio legãturã cu cauza de faţã. Prezervativul a fost însã principalul argument care l-a scos pe Mãran Iancu din închisoare. Condamnat de un tribunal la 18 ani, pus în libertate şi apoi condamnat de o Curte de Apel la 20 de ani de închisoare, Mãran Iancu a fost achitat recent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, definitiv şi irevocabil.

Despre dosarul instrumentat de Parchetul de pe lângã Tribunalul Caraş Severin, instanţele, avocaţii apãrãrii şi însuşi condamnatul achitat spun cã e „subţire” rãu, vezi prin el cã procurorul care s-a ocupat de caz n-a avut nici chef, nici chemare pentru meseria asta.

Mãran Iancu a fost reţinut pe poliţişti pe 3 octombrie 2002, în ziua în care a fost gãsit cadavrul fetiţei. Pe 30 ianuarie 2003, rechizitoriul era gata, iar Mãran a fost pus sub acuzare de procurorul Vasile Viorel, pe atunci şef Secţie Urmãrire Penalã din cadrul Parchetului de pe lângã Tribunalul Caraş Severin, pentru comiterea infracţiunii de omor. Nu „omor calificat” (victima avea 11 ani, cadavrul fusese parţial incendiat), nu „omor şi viol”, doar „omor”. Ce probe reuşise sã strângã procurorul în patru luni, înainte de Crãciun şi dupã Revelion? Conform rechizitoriului: „starea de fapt descrisã (n.r. – vinovãţia lui Mãran) se probeazã prin: procesul verbal şi planşe foto de la CFL, raportul medico-legal, mandatul de arestare, ordonanţele de arestare şi punere în mişcare a acţiunii penale, prelungiri ale arestãrii inculpatului, delegaţie apãrãtor oficiu, cazier inculpat, declaraţii inculpat, inclusiv prezentarea materialului de urmãrire penalã, declaraţii martor, declaraţii parte civilã, proces verbal de reconstituire, declaraţii martori asistenţi şi planşe foto de la reconstituire, expertize fizico-chimice şi biologice”. Toatã aceastã înşiruire de „probe” ocupã juma de paginã din cele douã şi jumãtate, câte totalizeazã rechizitoriu. Acesta este arsenalul cu care pleca la luptã pentru adevãr şi dreptate procurorul Vasile Viorel…

Declaraţii de martori. Unele importante, din care rezultã nesinceritatea inculpatului (deşi el susţinea cã-n acea zi nu mai ieşise din casã şi nu se mai întâlnise cu fetiţa, existã martori care declarã contrariu), altele neconcludente, culese din radio-şanţ (fetiţa îşi începuse viaţa sexualã, care e din aceeaşi categorie cu „Mãran ar fi fost bãtut de poliţişti, susţine martorul I. Daniel, acest lucru auzindu-l prin sat”).

Recunoaşterea faptei. Incompletã şi, pe alocuri, halucinantã. De altfel, chiar în rechizitoriu se precizeazã cã „fiind audiat inculpatul Mãran Iancu a avut o poziţie obstrucţionistã, dar în cele din urmã a acceptat sã spunã adevãrul în legãturã cu moartea victimei, însã sub unele aspecte versiunea sa este puţin credibilã”. Astfel, el susţine cã fetiţa de 11 ani s-a oferit „sã îi excite manual sexul”, circumstanţe în care a gãsit de cuviinţã sã se protejeze cu un prezervativ, fãrã a explica de ce a procedat astfel. Apoi, declarã cã a ucis-o pe minorã, fãrã ca anchetatorii sã insiste asupra mobilului crimei („zbiera”, „m-a insultat”). Reamintim cã cei care-au efectuat autopsia la gura peşterii nu au stabilit dacã fetiţa fusese sau nu violatã. Mãran nu recunoaşte incendierea parţialã a cadavrului, „lãsând sã se înţeleagã cã acesta ar fi ars accidental”, se spune în rechizitoriu. Imposibil, o demonstreazã probele directe: în regiunea pubianã, între picioarele fetiţei, fusese introdusã o cârpã cãreia, ulterior, i s-a dat foc! În momentul trimiterii lui în instanţã, dosarul nu lãmurea nici aspectul incendierii cadavrului, nici pe cel al ascunderii corpului, prin acoperirea intrãrii în peşterã, cu pietre. Acuzarea s-a dovit a fi un puzzle având unele piese lipsã, iar altele puse aiurea… Avea Mãran aparatul de fotografiat cu el în acea zi, când s-a întâlnit cu fata pe Cheile Gârliştei? I-a fost percheziţionatã locuinţa, au fost gãsite aparatul şi filmul foto? S-a stabilit cu certitudine ce obiecte de îmbrãcãminte a purtat Mãran în acea dupã-amiazã? Au fost expertizate, s-a gãsit vreo urmã biologicã pe ele (fire de pãr, pete de sânge)?

 


Dupã eliberare, Iancuţu a susţinut cã poliţiştii au fãcut asupra lui presiuni, pentru a-l face sã mãrturiseascã. „La Poliţie, e posibil”, mãrturiseşte un anchetator care lucreazã de multã vreme în sistem. „Se poate întâmpla, chiar şi în cazuri de omor. Însã, dacã mãrturiseşte în faţa procurorului, nu mai poate invoca presiunile! Nu existã procuror care sã forţeze suspectul sã dea declaraţii. Nu e logic, procurorul ştie cã o declaraţie nesincerã se poate întoarce împotriva lui în faza de urmãrire judecãtoreascã şi-i dã peste cap tot dosarul!”. Dupã ce-a fost trimis în judecatã, Mãran a fost transferat la „Popa Şapcã”, unde „a fost OK”, zice el, şi-a întâlnit acolo vechi colegi de şcoalã. „Ajunşi din arest în puşcãrie, inculpaţii se «deşteapã»”, susţine acelaşi anchetator. „Se învaţã unul pe altul. «Cum mãi, fraiere, ai mãrturisit?! Nu e bine, trebuie sã negi totul, cã nu iei deloc pedeapsa mai micã, dacã eşti cooperant în anchetã!» Ş-asta cam aşa e!”.

„În declaraţia luatã în faza de cercetare judecãtoreascã, inculpatul nu a mai recunoscut comiterea faptei, arãtând cã în declaraţia datã la urmãrirea penalã a recunoscut fapta întrucât asupra sa s-au exercitat violenţe în timpul cercetãrilor. S-a constat însã cã este nejustificabilã revenirea inculpatului la declaraţia anterioarã, iar declaraţia datã de inculpat în faza de cercetare judecãtoreascã nu se coroboreazã cu celelalte probe aflate în dosar, iar în ultimul cuvânt dat inculpatului (conform art.341 CPP), acesta a arãtat cã regretã fapta comisã”. E un fragment din Sentinţa Penalã nr.188 din 27 noiembrie 2003, cea prin care Mãran Iancu a fost condamnat la 18 ani de închisoare…

Reconstituirea. Defectuos realizatã. Mãran, deşi a arãtat şi a mãrturisit în detaliu cum a ucis-o pe fetiţã, s-a oprit cu povestirea la … gura peşterii. „De ce acolo?”, l-am întrebat chiar pe el, cu o lunã-n urmã. „Pãi, nici procurorul nu m-a pus sã intru în peşterã, nici io n-am vrut”. De ce n-a intrat procurorul Vasile Viorel în peşterã?! Accesul este dificil, câţiva metri se merge pe burtã, într-un spaţiu de 1 m lãţime şi 40 de cm înãlţime. În plus, povesteşte un criminalist din Reşiţa care a lucrat cu procurorul, „dânsul este mai delicat, aşa… Nu intra la crime, dacã începuse sã intre în putrefacţie cadavrul!”.

Raportul de expertizã. Este data 12.11.2002 şi redactat de experţi din cadrul Institutului de Criminalisticã al IGPR. Aici a fost „analizat” pentru prima oarã prezervativul aflat în cauzã, dar şi „firele de pãr ridicate de pe bluza victimei”. În cazul prezervativului, cantitatea redusã de „rare capete de spermatoziozi şi rare celule epiteliale” nu a permis determinarea grupei sanguine şi a caracterului secretor/nesecretor. „Firele de pãr ridicate din interiorul prezervativului prezintã elemente de asemãnare în privinţa caracteristicilor morfologice (nuanţa culorii, grosime, aspectul bulbului şi al canalului medular) cu cele recoltate din regiunea pubianã a numitului Mãran Iancu”. În cazul firelor de pãr gãsite pe bluza fetiţei, ele „se aseamãnã (…) cu firele de pãr recoltate din regiunea pãroasã a capului numitei Hurdela Ionela”.

 

 

Prezervativul gãsit în peşterã şi ambalajul acestuia, fotografiate ca probe.

Ulterior întocmirii rechizitoriului, pe 17 iulie 2003, Mãran Iancu a fost testat cu poligraful la IPJ Timiş şi a picat. Dinh expertiza psihiatricã efectuatã la IML Timişoara a rezultat cã Mãran are un intelect mediu spre slab şi prezintã discernãmânt în raport cu fapta pe care era acuzat cã a comis-o.

Aşa arãta dosarul în momentul în care el a ajuns în faţa instanţelor. Un probatoriu subţire la care a fost adãugat, just in case, şi raportul de expertizã al prezervativului… A fost prima fisurã în dosar.


„Martorul T. Ioan a declarat cu toatã convingerea şi sub prestare de jurãmânt cã l-a vãzut pe inculpat vorbind cu victima, inculpatul fiind ultima persoanã vãzutã în compania victimei”,

Motivarea apelului,

Parchetul de lângã Tribunalul Caraş Severin,

27.01.2005


„Starea de fapt descrisã se probeazã prin: (…) mandatul de arestare, ordonanţele de arestare şi punere în mişcare a acţiunii penale, prelungiri ale arestãrii inculpatului, delegaţie apãrãtor oficiu, (…)”

Rechizitoriu



Cum merge justiţia românã, din condamnare-n achitare


text: Adriana Oprea-Popescu

Foto: Karina Knapek

Jurnalul Naţional


Ionela Hurdela (11 ani) a dispãrut din Gârlişte (Caraş Severin) pe 22 septembrie 2002, iar 11 zile mai târziu a fost gãsitã moartã într-o peşterã de lângã sat. Cadavrul fusese ars pe faţã, la nivelul coapselor şi în zona pubianã. Legiştii nu au stabilit dacã fetiţa a fost sau nu violatã. În aceeaşi peşterã, lângã cadavru, a fost gãsit şi un prezervativ.

În rechizitoriul întocmit pe 30.01.2003, printre probele care-l incriminau pe Mãran Iancu, procurorul Vasile Viorel a adãugat şi rezultatele primei expertize efectuate asupra „prezervativului ridicat de la faţa locului”. Din acel moment el a devenit un fel de „axis mundi” în dosar deşi, se va dovedi mai târziu, nu avea nicio legãturã cu cauza. Raportul de expertizã întocmit pe 12.11.2002 de Institutul de Criminalisticã al IGPR avea sã constate cã firele de pãr recoltate din interiorul prezervativului „prezintã elemente de asemãnare în privinţa caracteristicilor morfologice cu firele de pãr recoltate din regiunea pubianã a numitului Mãran Iancu. Firele de pãr ridicate de pe bluza de culoare neagrã aparţinând victimei (…) se aseamãnã în privinţa caracteristicilor morfologice cu firele de pãr recoltate din regiunea pãroasã a capului victimei Hurdela Ionela. Pe prezervativul pus la dispoziţie s-au evidenţiat urme biologice compuse din rare capete de spermatozoizi şi rare celule epiteliale. Cantitatea insufientã de probã nu a permis determinarea grupei sanguine şi a caracterului secretor/nesecretor”.

Pe 27.11.2003, în baza celorlalte probe din dosar (motivarea instanţei nu face nicio referire la expertiza mai sus pomenitã), Tribunalul Caraş Severin îl condamnã pe Mãran Iancu la 18 ani de închisoare. În acea şedinţã, avocatul ales al inculpatului, Barac Nicolae, arãta cã „(…) omorul s-a sãvârşit, dar inculpatul nu a dorit sã o omoare pe victimã”, solicitând schimbarea încadrãrii din „omor” în „omor din culpã”, deoarece „omorul a fost un accident, inculpatul nu a intenţionat sã ducã în eroare instanţa”. La rândul sãu, „inculpatul Mãran Iancu, având ultimul cuvânt, aratã cã regretã fapta comisã, a fost o greşealã, nu a fost intenţionatã şi lasã la aprecierea instanţei pronunţarea sentinţei”. Matematicianul ar spune „quod erat demonstrandum”, iar filozoful cã „restul e deşertãciune”.

Din acest moment însã, dosarul, subţire ca o coajã de ou, o ia pe tobogan la vale. Parchetul de pe lângã Tribunalul Caraş Severin face recurs, solicitând schimbarea încadrãrii faptei din „omor” în „omor calificat”, „avându-se în vedere neputinţa victimei de a se apãra”. Recurs face şi Mãran Iancu, prin acelaşi avocat care solicitase instanţei clemenţã pentru cã „omorul a fost un accident”. Dosarul ajunge la Curtea de Apel Timişoara, care admite cele douã recursuri, desfiinţeazã sentinţa prin care Mãran fusese condamnat şi dispune rejudecarea cauzei de cãtre Tribunalul Caraş Severin, pentru „considerentele cã nu mai poate participa la judecarea cauzei judecãtorul care şi-a exprimat anterior pãrerea cu privire la soluţia care ar putea fi datã în acea cauzã” (art.47, al.2, CPP). Ce se întâmplase? La începutul şedinţei din 27.11.2003, procurorul solicitase schimbarea încadrãrii faptei, cerere pe care judecãtorul a respins-o, „antepronunţându-se astfel asupra fondului cauzei”. În opinia Curţii de Apel Timişoara, judecãtorul a zis „nu” prea devreme, adicã ar fi trebuit sã se pronunţe o datã cu deliberarea şi nu înainte de a dezbate cauza…

La acea vreme, judecãtoare la Curtea de Apel Timişoara era soţia lui Barac Nicolae, Barac Lidia (actualmente secretar de stat în Ministerul Justiţei şi fostã soţie). Barac Nicolae nu a pledat la Curtea de Apel (s-ar fi aflat în incompatibilitate), însã a rãmas în continuare în dosar, pânã în ianuarie 2005. Reîntoarsã la Tribunalul Caraş Severin, cauza a fost înregistratã cu nr.1208/P/2004. La dosarul ei au fost ataşate dosarele 264/P/2002 al Parchetului de pe lângã Tribunalul Caraş Severin, 1003/P/2003 al Tribunalului Caraş Severin şi 9493/P/2003 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia penalã.

Mãran Iancu îşi dã seama cã e nevinovat şi solicitã, prin avocat, „efectuarea unui test ADN cu privire la firele de pãr gãsite în prezervativul gãsit la faţa locului”. IML Timişoara concluzioneazã cã „este exclusã identitatea ADN-ului extras din prezervativ cu cel extras din sângele numitului Mãran Iancu”. Dar şi cã „ADN-ul analizat din prezervativ provine probabil de la victima Hurdela Ionela”. ADN-ul fetiţei fusese obţinut prin încrucişarea ADN-urilor pãrinţilor ei. Parchetul solicitã efectuarea unei contraexpertize, iar din raportul INML reiese cã „analiza repetatã a microurmelor şi probelor biologice prelevate din probele judiciare (fragment prezervativ şi fire de pãr prezervativ) nu au condus la evidenţierea de profile ADN”. Dar şi cã „profilul ADN, obţinut din analiza prezervativului efectuatã în cadrul precedentei investigaţii genetice, nu poate proveni de la defuncta Hurdela Ionela”. În plus, firele de pãr gãsite pe bluza fetiţei „aparţin unei persoane de sex masculin, datoritã analizelor repetate cantitatea de ADN fiind insuficientã pentru realizarea unui profil complet”. Raportul INML e datat 26.01.2005.

A doua zi, pe 27.01.2005, Tribunalul Caraş Severin dispune achitarea lui Mãran Iancu şi punerea lui de-ndatã în libertate. În motivarea sentinţei sunt invocate, printre altele, contradicţiile din declaraţiile inculpatului, faptul cã prezervativul nu are valoare probatorie, dar şi greutatea expertizei care a stabilit cã ADN-ul nu e al lui Mãran, inexistenţa unui mobil al crimei, încãlcarea prezumţiei de nevinovãţie prin testarea cu poligraful, şamd. Parchetul atacã aceastã sentinţã de achitare şi face apel (Mãran e pus însã în libertate). „Considerãm cã este nejustificatã soluţia de achitare a incuplatului în baza art.10, lit.c, CPP (n.r. – fapta nu a fost sãvârşitã de inculpat)(…) care are la bazã constatãrile raportului efectuat de INML Mina Minovici, unde se confirmã fãrã dubiu cã urmele existente pe prezervativ nu aparţin nici victimei, nici inculpatului. Considerãm practic cã astfel instanţa de judecatã ar fi trebuit sã se edifice asupra acestei probe, însã a interpretat greşit concluziile expertizei, considerând cã prezervativul gãsit (într-un loc „circulat” de locuitorii din comunã) ar fi singura probã care incrimina inculpatul”, se spune în motivarea apelului. Parchetul cere Curţii de Apel Timişoara desfiinţarea hotãrârii de achitare şi condamnarea inculpatului pentru omor calificat. Dosarul primeşte un nou numãr: 1621/59/2005, iar pe 11.04.2005, prin decizia penalã nr. 143A, Curtea de Apel Timişoara – Secţia Penalã „admite apelul declarat de Parchetul de pe lângã Tribunalul Caraş Severin împotriva sentinţei penale nr. 12 din 27 ianuarie 2005 datã în dosarul 1208/P/2004 de Tribunalul Caraş Severin, desfiinţeazã aceastã sentinţã şi, rejudecând cauza, condamnã pe inculpatul intimat Mãran Iancu la 20 de ani de închisoare, pentru infracţiunea de omor calificat”. (copie a minutei)

A doua zi, Mãran Iancu, prin avocat, face apel, iar dosarul ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) pe 6.05.2005, fiind înregistrat sub nr. 11446/1/2005. Dupã trei termene lungi, între care se suprapune vacanţa judecãtoreascã, pe 28.11.2005 ÎCCJ admite recursul lui Mãran, iar pe 13.12.2005 dã urmãtoarea soluţie: „caseazã hotãrârile atacate şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraş Severin”. Adicã, fix la instanţa care, în acelaşi dosar, dãduse, pe rând, o condamnare şi-o achitare.

Deşi am solicitat prea Înaltei Curţi sã ne permitã accesul la dosarul penal care, din iunie şi pânã astãzi, zace la dactilografiere pentru redactarea motivãrii, deşi legea ne permite sã consultãm dosarul, nu am reuşit sã-l vedem. Nu ştim, aşadar, ce s-a întâmplat la treia rejudecare a cauzei de cãtre Tribunalul Caraş Severin… Cert este cã în mai 2007, dosarul ajunge din nou la Curtea de Apel Timişoara, a cãrei preşedintã era, de un an, Lidia Barac. La primul termen, se soluţioneazã o cerere de abţinere (o poate invoca instanţa, în cazul sesizãrii din oficiu a unei incompatibilitãţi), la al doilea termen, în 10.09.2007, se amânã pronunţarea pentru data de 18 septembrie, când Curtea de Apel respinge apelul declarat de parchet, menţinând, prin urmare, sentinţa de achitare a lui Mãran. Parchetul face apel, iar dosarul ajunge din nou la ÎCCJ, în data de 9.11.2007. Soluţia e datã pe 11.02.2008: „admite recursul declarat de Parchet. Caseazã decizia atacatã şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţã”.

Alba-neagra cu „asta are, asta n-are, asta e câştigãtoare” continuã, iar pe 30.06.2008, dosarul se întoarce la Curtea de Apel şi e înregistrat cu nr.1302.1/115/2006. Procesul tãrãgãneazã, mai întâi Mãran solicitã amânare, apoi se citeazã o martorã (F. Alina), cu mandat de aducere, iar în martie 2009 se înainteazã dosarul la IML Timişoara, în vederea efectuãrii unei expertize psihologice lui Mãran. Opt luni mai târziu, expertiza nu era gata. În ianuarie 2010 se revine cu adresa la IML. O lunã mai târziu, se dã amânare, pentru cã Mãran nu avea încã avocat, iar pe 4.03.2010 Curtea de Apel Timişoara respinge ca nefondat apelul Parchetului, susţinând astfel sentinţa de achitare. Dupã cum ne-am obişnuit, Parchetul face apel., iar dosarul ajunge, la 21.04.2010, pentru a treia oarã (!), la ÎCCJ. Pe 21.06.2010, completul condus de judecãtor Anton Pandrea pronunţã soluţia: „respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Timişoara. Definitivã”.

Dupã 7 ani de procese, dupã douã condamnãri, una la 18, şi cealaltã la 20 de ani de închisoare, dupã ce dosarul a fost ameţit de patru ori pe ruta Reşiţa – Timişoara – retur şi de trei ori între Curtea de Apel Timişoara şi ÎCCJ (Bucureşti), Mãran e achitat, definitiv şi irevocabil. Vi se pare cumva cã nu se judecã cu aceeaşi mãsurã?! Cã e imposibil ca ÎCCJ, privind în acelaşi dosar, sã dea dreptate când unuia, când altuia?! Se zice cã odatã Iţic s-a dus sã asiste la judecata unui rabin vestit pentru înţelepciunea sa. Îl ascultã rabinul pe primul împricinat, se gândeşte şi-i rãspunde: „Ai dreptate”. Îl ascultã apoi şi pe celãlalt şi-i zice: „Şi tu ai dreptate”. „Rabi, zice Iţic, da’ nu se poate sã aibã şi unul, şi altul, dreptate!”. „Şi tu ai dreptate”, i-a rãspuns rabinul lui Iţic… Solicitãm pe aceastã cale Consiliului Superior al Magistraturii sã studieze cu atenţie speţa de faţã şi sã ne spunã dacã şi aici a judecat acelaşi rabin!

 

 

Ionela, tatãl şi fratele ei mai mic, în curtea casei din Gârlişte. Poza e fãcutã chiar de cel care a fost acuzat de uciderea fetiţei.

„Inculpatul Mãran Iancu aratã cã regretã fapta comisã, a fost o greşealã, nu a fost intenţionatã şi lasã la aprecierea instanţei pronunţarea sentinţei”,

Sentinţa penalã 188/27.11.2003


„Profilul ADN, obţinut din analiza prezervativului efectuatã în cadrul precedentei investigaţii genetice, nu poate proveni de la defuncta Hurdela Ionela”,

Raportul de expertizã al INML


Ce fac astãzi cei implicaţi în cazul Ionela Hurdela


text: Adriana Oprea-Popescu

foto: Kerina Knapek

Jurnalul National


Ionela Hurdela (11 ani) a dispãrut din Gârlişte (Caraş Severin) pe 22 septembrie 2002, iar 11 zile mai târziu a fost gãsitã moartã într-o peşterã. Legiştii nu au stabilit dacã fetiţa a fost sau nu violatã. În peşterã a fost gãsit şi un prezervativ, iar expertiza ADN a stabilit cã el nu are nicio legãturã cu cauza. Prezervativul a fost însã principalul argument care l-a scos pe Mãran Iancu din închisoare. Condamnat de un tribunal la 18 ani, pus în libertate şi apoi condamnat de o Curte de Apel la 20 de ani de închisoare, Mãran Iancu a fost achitat recent de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), definitiv şi irevocabil.

Care sunt fisurile acestui dosar? Prima şi cea mai mare e povestea prezervativului. Peştera în care a fost gãsit cadavrul fetiţei fusese „ziditã” la intrare cu pietre. Cel care a încercat sã ascundã omorul, a distrus, înainte de asta, eventualele urme ale unei infracţiuni conexe, dând foc cadavrului în regiunea coapselor, zona pubianã şi zona feţei. E hilar sã crezi cã, în aceste condiţii, criminalul sau, mai degrabã complicele sãu, ar fi putut lãsa la faţa locului, ditai proba: un prezervativ. Deşi acum 8 ani nu se vorbea despre analize ADN, oamenii aflaserã şi de amprente, şi de grupa sanguinã… A existat o variantã conform cãreia grota respectivã ar fi fost folositã de localnici ca loc pentru întâlnirile amoroase şi, prin urmare, prezervativul se afla acolo din întâmplare. Greu de crezut însã, grota respectivã nu era foarte cunoscutã, accesul în interiorul e dificil, iar zona e plinã de peşteri mult mai spaţioase… Prin urmare, ce cauta acel prezervativ în peşterã? Şi al cui este ADN-ul gãsit înãuntru? Cel mai probabil, prezervativul este o probã „plantatã”. Fie de anchetatorii care, astfel, şi-au dat cu stângu’n dreptu’, fie chiar de complicele care a ajutat la ascunderea cadavrului.

Putem presupune şi cã procurorul a fost de bunã credinţã: prezervativul era acolo, Mãran declarase cã l-a folosit în timpul „excitãrii manuale”. De ce nu a solicitat o expertizã ADN, înainte de întocmirea rechizitoriului, pentru a verifica coroborarea probelor? Expertizele genetice intraserã în uzul curent ca element probatoriu în practica judiciarã româneascã încã din august 2000.

O altã fisurã a dosarului: incertitudinea ce planeazã asupra agresiunii sexuale şi lipsa unui mobil al crimei. Dar şi declaraţiile deslânate şi incoerente prin care inculpatul îşi recunoaşte fapta. Din ele reiese, foarte clar, cã nu el a ars cadavrului, iar procurorul ar fi trebuie sã stabileascã cine şi cum a fãcut-o. Cine a astupat intrarea în peşterã. Procurorul nu numai cã nu a rãspuns la aceste întrebãri, dar nici nu a insistat pe o mãrturisire extrem de importantã a lui Mãran. Am auzit-o chiar de la el, cu o lunã în urmã, când am stat de vorbã la Anina. O ştiam, o mai citisem… În dosar: „(…) Acest aspect se coroboreazã cu menţiunea din declaraţia inculpatului conform cãreia acesta, deşi a vãzut victima cu câteva zile înainte de a fi gãsitã de organele de poliţie, de teamã nu a adus la cunoştinţa organelor abilitate acest lucru (în acest sens fiind şi declaraţia tatãlui inculpatului)”. (Sentinţa penalã nr. 12/27 ianuarie 2005). Dar şi într-o declaraţie datã de Mãran reporterilor „Jurnalului Naţional”, în februarie 2005: „Recunosc cã eu am gãsit moarta. Toatã greşeala este a mea, cã n-am spus. Mi-a fost fricã, dupã câtã bãtaie mi-am luat prima oarã”.

„E adevãrat cã ai gãsit fata?”, l-am întrebat pe Iancuţu. „Da, la douã sãptãmâni dupã ce dispãruse”, confirmã el (n.r. – n-avea cum, la 11 zile a fost gãsitã în peşterã, dar au trecut 8 ani de atunci, detaliile legate de timp se uitã). „Unde era?”. „Într-o vale de alun, pe marginea pârâului, mai departe de peşterã. Am vãzut-o de sus”. „Şi cum arãta?”. „Era întinsã pe spate, avea hainele pe ea”. „N-ai mers la ea?”. „Nu, n-am coborât. N-am atins-o, n-am vãzut-o de aproape. Dar am ştiut cã e Ionela!”. „Da’ de ce n-ai mers la ea? Poate dormea, poate era leşinatã, tot satul o cãuta!”. „N-am coborât!”, justificã el.

Dupã ce ÎCCJ va redactarea motivarea achitãrii definitive, dosarul se va întoarce la Parchetul de pe lângã Tribunalul Caraş Severin, ca o „crimã cu autor necunoscut”. Nu e bãtaie pe el, cine şi-ar rupe cârca cu un astfel de caz? Mãran nu mai poate fi pus sub acuzare, decât dacã apar noi probe împotriva lui.

 

Hurdela Serghie, tatãl fetiţei ucise, nu crede cã se va mai face vreodatã dreptate în acest caz.

Ce fac astãzi toţi cei implicaţi în caz? Ionela, fetiţa „mãruntã la faţã, cu ochii cãprui”, „drãcoasã, cu pãrul pânã la funduleţ”, fetiţa care nu vãzuse niciodatã marea şi care visase cã zboarã pe cer chiar înainte de a muri, e îngropatã în cimitirul din Gârlişte, chiar lângã fratele lui Mãran. La gurii peşterii în care a fost gãsitã moartã, tatãl i-a pus o cruce de lemn, sã-i fie pentru suflet. Ei, la mormânt, pãrinţii nu-i mai aprind lumânãri decât o datã pe an, în Joia Mare. Hurdela Serghie şi Benedic Sorina s-au mutat din sat, prin 2004. Erau venetici acolo, el e de loc din Suceava, iar ea din Neamţ. Se cunoscuserã prin Timiş şi s-au stabilit în Gârlişte prin 2000. Proveniţi, oamenii din sat nici nu-i cunoşteau prea bine. Lui îi zic ş-acuma „Ceteraşu”. Nici el nu ştie de ce, doarã nu cântã cu cetera, e un necãjit care lucreazã ziua, ba cu drujba, ba cu vitele oamenilor pe câmp. „N-am bãnuit niciodatã”, îngaimã el, cu privirea în pãmânt. Îl apasã o parte din vinã. „Toatã vara am sãpat împreunã cu Iancuţu, am mâncat cu el…” Mâinile îi tremurã peste hârtiile pãstrate într-un plastic. Desface un calendar ortodox din 2003, unde are însemnate, cu roşu, zilele în care a fost la proces. Parte civilã. N-a avut bani de avocat, n-a fost nimeni care sã-l înveţe ce sã facã. A cerut daune morale 50.000 RON şi cheltuieli de înmormântare 5.000 RON. N-a primit nici un chior. Imediat dupã eliberarea lui Mãran, Hurdela Serghie a fãcut un memoriu la Ministerul de Justiţie, prin care cerea sã i se facã drepate. Hârtia a ajuns la Curtea de Apel Bucureşti, care i-a recomandat sã se adreseze „unui avocat competent”. Pãrinţii Ionelei sunt sãraci. Au o curte de-un metru pãtrat, doi cãţei mici şi-o casã din chirpici în marginea Aninei. S-au îngropat în fundul pãmântului, sã uite de lume şi lumea de ei. Da’ şi aici au dat ochi în ochi cu Mãran. „Sãptãmâna trecutã l-am vãzut, sã-mi vinã rãu”, povesteşte mama. „Eu muncesc la primãrie, la ajutor social, şi eram într-o remorcã când am trecut pe lângã cimitir, unde Iancuţu muncea la un gard”. „V-a vãzut?”. „S-a uitat la mine…”, zice femeia şi se cutremurã. „El se ducea la procese”, spune şi aratã cu capul înspre Ceteraşu. „Eu merg pe calea credinţei”. „Adicã?”. „Mã rog sã-i dea Dumnezeu o boalã, sã-l trãsneascã cumva!”.

Mãran e bine sãnãtos, plin de viaţã. A avut, de-a lungul proceselor, mai mulţi avocaţi, plãtiţi de sora lui, stabilitã în Anglia. Barac Nicolae a fost primul dintre ei. A susţinut mai întât cã „omorul a fost un accident”, apoi a pledat pentru achitarea lui Mãran, pe care a şi obţinut-o. „Am exploatat greşelile din dosar”, susţine el, „pentru cã nicio clipã n-am fost convins cã-i vinovat”. „Dar nevinovat aţi fost convins cã e?”. „Când s-a pronunţat Înalta Curte”, rãspunde avocatul. „Am renunţat sã mã mai gândesc la acest dosar… A fost un efort deosebit, un dosar problemã, cu probe subţiri, rar se întâmplã sã ajungã aşa ceva în instanţã!”. Dacã, sã presupunem, Mãran ar fi pus din nou sub acuzare, l-ar mai apãra? „Nu-l mai apãr”, susţine, categoric, avocatul Barac. Dosarul se va întoarce ca fiind crimã cu AN… Avocatul zâmbeşte. „Crimã cu autor pe jumãtate cunoscut!”. „Cum aşa?”. „Poate s-o afla adevãrul. Poate o apãrea vinovatul, poate, cine ştie, o recunoaşte chiar el, dacã e vinovat…”

La ÎCCJ, Mãran a fost apãrat de avocat Laurenţiu Stoicescu, fost procuror la Parchetul General. Susţine despre clientul sãu cã a fost „vinovatul de serviciu”. Nu ştie însã, deocamdatã, dacã Mãran va da statul în judecatã pentru anii petrecuţi în închisoare „el este cel care hotãrãşte şi urmeazã sã ia o decizie”. Despre dosar, av. Stoicescu spune cã „a fost tratat superficial”.

Procurorul Vasile Viorel. Şef Secţie Urmãrire Penalã în cadrul Parchetului de pe lângã Tribunalul Caraş Severin. Practic, s-a ocupat de dosar vreo patru luni, pânã a întocmit rechizitoriul. O datã trimis în judecatã, cazul a rãmas în grija procurorilor de şedinţã. Pentru procurorul Vasile Viorel, cazul Ionela Hurdela fost unul banal, lipsit de mizã. Un fleac de omor. Pe 24 noiembrie 2008, procurorul a fost prins în flagrant delict, în biroul sãu, în timp ce primea de la un denunţãtor suma de 800 RON. Promisese, la schimb, o soluţie favorabilã în dosarul unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice. Conform declaraţiei de avere, procurorul avea trei terenuri (dintre care 2700 metri pãtraţi în Munţii Semenic), o casã de locuit şi una de vacanţã, un autoturism, nici o datorie la bancã şi un salariu lunar de 6800 RON. Exclus din magistraturã, în mai 2009 procurorul Vasile Viorel a fost condamnat de Curtea de Apel Constanţa la zece luni de închisoare.

Ce pãrere are el acum despre achitarea lui Mãran? Am sunat la uşa vilei sale din Reşiţa, pentru a afla. În prima zi, fiul ne-a strigat, de la etaj, cã nu-şi gãseşte tatãl prin casã (explicabil, imobilul are o suprafaţã de 313 metri pãtraţi). A doua zi, am revenit şi ne-am intersectat cu însuşi mãria sa, procurorul, în faţa casei. „Pe domnul Vasile Viorel îl cãutãm”. „Cine sunteţi?”. „De la Jurnalul Naţional”. „Da…, mi-a zis nepotul cã l-aţi cãutat pe fratele meu şi ieri, da’ nu este acasã”. „Când îl putem gãsi?”. „E plecat. E plecat din ţarã… O lunã…, o lunã şi jumãtate!”. „Aha! Da’ nu sunteţi chiar dumneavoastrã procurorul Vasile Viorel?”. Nu rãspunde, ditai fostul magistrat o zbugheşte în spatele uşii de termopan, pe care o încuie apoi. Pentru mai multã siguranţa. Nu ştiu dacã a mai auzit ce i-am strigat prin uşã, aşa cã repet în ziar, public, mesajul: „Felicitãri, domnule procuror, pentru halul în care-aţi instrumentat cazul de la Gârlişte!”. Un copil de 11 a fost ucis, iar criminalul lui e în libertate. Viaţa merge înainte…


„Mãran Iancu recunoaşte cã, deşi ştia de câteva zile unde este fata, a mers s-o caute prin diferite locuri chiar cu tatãl acesteia şi cu alţi sãteni”,

Jurnalul Naţional, februarie 2005


„Am exploatat greşelile din dosar. A fost un efort deosebit, un dosar problemã, cu probe subţiri, rar se întâmplã sã ajungã aşa ceva în instanţã!”,

avocat Barac Nicolae